Oh baby, I do!

Nunta. Cel mai fericit eveniment din viata unui cuplu. O zi in care cei doi sunt tratati regeste. Ea e o printesa, o zana, exact ca in povesti. Iar el un print manierat care lasa o lacrima sa i se scurga pe obraz atunci cand o vede cat de frumoasa arata imbracata toata in alb. Puritatea ei il face s-o iubeasca si mai mult.

Si acum trezirea! Asa o fi in teorie. Sau in filme. Practic e cu totul altfel.
Si asta…

- pentru ca mireasa nu e un inger diafan, ci saraca, e transpirata si alergata toata ziua, enervata de toate rudele care fiecare stie alta datina, are tone de fixativ in par, firimituri de la turta care i-a fost rupta deasupra capului, bombonele, orez, grau si ce se mai arunca la starea civila, probabil o dor picioarele de innebuneste si abia poate sa se deplaseze in rochia de mireasa, in care trebuie sa inconjoare masa la biserica de 3 ori, cu mare grija, sa n-o calce pe nasa pe rochie, sa fuga dintr-o parte in cealalta samd.
- pentru ca mirele nu are cum sa mai fie total impresionat de cat de divina e ea in rochia ei alba, cand fiecare vrea cate ceva de la el, il bat pantofii, ii e cald cu camasa, vesta, cravata, si sacoul pe el la 45 de grade la umbra samd.
- pentru ca slujba din biserica e lunga si plictisitoare si n-are nicio legatura cu mirii. Nu exista juraminte, nu tu un “da, ma marit cu tine”, doar citiri din biblie despre altii, mult mai importanti decat cei doi.
- pentru ca dupa biserica, mirii nu se urca intr-o decapotabila pe care scrie “Just married” si pleaca in luna de miere, ci trebuie sa fie prezenti la petrecerea de la restaurant unde ii asteapta un nou haos.
- pentru ca la petrecerea de la restaurant nu sunt invitati (doar) cei apropiati mirilor, sau (doar) cei pe care mirii si i-ar fi dorit acolo, ci o gramada de rude si prieteni de-ai parintilor, pe care de obicei mirii nici macar nu-i cunosc.
- pentru ca mereu se gaseste cate o ruda minunata care sa stie ea o traditie in plus, o modalitate noua si iesita din comun pentru torturarea fizica si psihica a celor doi
- pentru ca mereu se gaseste cate un invitat binevoitor care considera ca mirii n-au chemat un lautar care sa le cante la acordeon cat fac hora in mijlocul strazii, in fata blocului, doar pentru ca n-au avut bani, nu pentru ca nu le place ideea, si se gandeste sa le faca o supriza si sa le aduca un minunat taraf
- pentru ca in principiu nunta nu se face pentru cei doi, ci “ca sa nu ne rada lumea, mama”, invitatii nu sunt cei pe care si i-ar fi dorit cei doi, ci oameni care “ne-au invitat si ei, mama, la nunta lu’ ala micu” sau oameni care “lasa mama, ca astia au bani”.

Asa ca Vegas, here I come!